În ianuarie 2026, lumea geopolitică pare mai fragmentată ca niciodată: Trump 2.0 retrage umbrela americană parțial din Europa, Rusia continuă războiul de uzură în Ucraina, iar China avansează cu Belt and Road în zonele periferice ale Eurasiei. În acest context, Inițiativa celor Trei Mări (3SI) – platforma care unește 13 state UE între Marea Baltică, Adriatică și Neagră – nu mai este doar un proiect de infrastructură Nord-Sud. Ea devine un instrument subtil, dar esențial, de consolidare a Rimland-ului european, acel arc periferic continental pe care Nicholas Spykman îl considera cheia controlului asupra Eurasiei întregi.
Spykman, în lucrarea sa clasică The Geography of the Peace (1944), răsturna determinismului lui Mackinder: nu Heartland-ul (nucleul continental eurasiatic, impenetrabil și dominant) decide soarta lumii, ci Rimland-ul – zona de coastă, semi-amfibie, care înconjoară Eurasia și combină avantajele puterii maritime (acces la oceane, comerț global) cu cele terestre (resurse, populație densă). Maximul său celebru – „Who controls the Rimland rules Eurasia; who rules Eurasia controls the destinies of the world” – a inspirat politica de containment americană din Războiul Rece: alianțe cu statele de pe margine (NATO în Vestul Europei, SEATO, CENTO) pentru a bloca expansiunea sovietică dinspre interior.
În 2026, Rimland-ul european – flancul estic al NATO și UE – se află exact în centrul acestei logici. Statele 3SI (Polonia, România, statele baltice, Bulgaria, Croația etc.) formează un cordon de coastă est-european care separă Heartland-ul rusesc de mările marginale (Baltică, Neagră, Adriatică). Ele sunt vulnerabile istoric: moștenire sovietică în infrastructura Est-Vest (conducte Druzhba, căi ferate spre Moscova), dependență energetică trecută de la Gazprom, amenințări hibride rusești. Dar tocmai prin aceste vulnerabilități, ele devin pârghia strategică.
La nivel energetic, 3SI inversează moștenirea sovietică: proiecte ca Baltic Pipe (Norvegia–Polonia), terminale LNG în Polonia și Croația, interconectări BRUA (Bulgaria–România–Ungaria–Austria) sau Rail-2-Sea (Gdansk–Constanța) reduc dependența de gazul rusesc și creează rute alternative Nord-Sud. Asta nu e doar economie – e securitate a puterii: un stat dependent energetic de un rival devine șantajabil (cum a fost Europa în 2022). Prin diversificare, statele 3SI câștigă autonomie strategică limitată, fără a rupe total de Bruxelles sau Washington, dar crescând reziliența colectivă.
La nivel militar, conectivitatea Nord-Sud devine dual-use: Via Carpathia (autostradă de la Klaipėda la Salonic, cu ramificații spre Constanța) sau Rail Baltica facilitează mobilitatea trupelor NATO pe flancul estic. În era războiului hibrid și a amenințării rusești, o axă Est-Vest moștenită din epoca sovietică limitează răspunsul rapid; o axă Nord-Sud modernă permite deplasarea forțelor de la Baltică spre Neagră, întărind deterrence-ul prin prezență credibilă. Asta e aplicarea directă a lui Spykman: Rimland-ul nu trebuie cucerit de Heartland (Rusia), ci consolidat din exterior (prin NATO și SUA) și interior (prin cooperare regională).
3SI nu e doar pro-occidental – e și un răspuns la multipolaritatea agresivă. Rusia vede în ea o amenințare la adresa sferei sale de influență (de aici propaganda împotriva „Intermarium-ului reînviat”). China, prin Belt and Road, a încercat să pătrundă în același spațiu (porturi, infrastructură); 3SI oferă o alternativă occidentală, cu fondul de investiții 3SIIF (susținut de SUA via DFC) care atrage capital privat și reduce dependența de împrumuturi chinezești.
În interiorul UE, inițiativa creează tensiuni subtile: Germania și Franța (nucleul „vechi”) văd uneori în ea un risc de divizare Est-Vest, dar în 2026, cu presiunea Trump și criza energetică, acceptă rolul ei complementar. Pentru statele mici și mijlocii din Rimland, 3SI înseamnă voce colectivă mai puternică în Bruxelles și Washington – o formă de bandwagoning regional pentru a contrabalansa atât Moscova, cât și marile puteri vest-europene.
În 2026, Inițiativa celor Trei Mări nu mai e un vis polonez-croat de infrastructură. Ea reprezintă o geopolitică a rezilienței periferice: statele de pe Rimland, prin conectivitate Nord-Sud, își transformă vulnerabilitatea istorică în avantaj strategic. Ele blochează expansiunea Heartland-ului rusesc spre mări, reduc dependențele externe și consolidează un arc coerent în fața marilor puteri. Spykman ar fi recunoscut aici logica sa: cine controlează acest Rimland est-european – prin alianțe, infrastructură și voință comună – influențează nu doar securitatea Europei, ci echilibrul eurasiatic întreg.
Într-o lume unde Heartland-ul (Rusia) atacă, iar puterile maritime (SUA, UK) se retrag parțial, Rimland-ul european devine arena decisivă. 3SI nu e doar un proiect – e un pas spre un Rimland mai unit, mai rezilient și, prin urmare, mai determinant pentru destinul continentului.
