Lumea semiconductorilor nu este abstractă și nici simbolică. Este extrem de concretă, măsurabilă în procente, echipamente, licențe și puncte de blocaj. Puterea geopolitică derivată din acest sector nu vine dintr-un control general, ci din stăpânirea unor verigi extrem de precise, fără de care întregul sistem se blochează.
Olanda este un exemplu aproape perfect de putere tehnologică disproporționată față de dimensiunea statului. Practic, Olanda controlează producția de mașini de litografie avansată, în special tehnologia EUV (extreme ultraviolet lithography), fără de care nu pot fi fabricate cipuri sub 7 nanometri. Aceste mașini sunt absolut indispensabile pentru producția de cipuri de ultimă generație, utilizate în inteligență artificială, supercomputing și sisteme militare moderne. Nu există alternativă funcțională la această tehnologie. Oricine vrea să producă cipuri avansate are nevoie de aceste echipamente. Asta înseamnă că, indiferent cât de mare este o țară sau cât de multe fabrici construiește, fără acces la aceste mașini nu poate concura la vârful tehnologic. Controlul Olandei nu este unul cantitativ, ci unul de „cheie de acces”: ea nu produce cipuri, dar decide cine le poate produce.
Taiwanul controlează cea mai sensibilă etapă a lanțului: producția efectivă a cipurilor avansate. Aproximativ 60% din producția globală de semiconductori contractuali se află în Taiwan, iar în cazul cipurilor de ultimă generație (sub 7 nm), proporția depășește 90%. Asta înseamnă că aproape toate cipurile folosite pentru inteligență artificială, procesoare de top, centre de date și aplicații militare avansate sunt fabricate acolo. Această poziție nu este ușor de replicat, pentru că nu ține doar de fabrici, ci de ecosisteme industriale, know-how acumulat în decenii, furnizori ultra-specializați și o cultură a producției de precizie. Taiwanul nu deține designul, nu controlează echipamentele-cheie, dar este punctul unde toate aceste componente se transformă în produs final funcțional. Din acest motiv, orice perturbare majoră acolo ar genera imediat un colaps al lanțurilor globale, cu efecte în economie, apărare și tehnologie.
China, în schimb, nu domină încă producția de cipuri avansate, dar controlează un alt segment critic: materiile prime strategice. China rafinează aproximativ 60–70% din pământurile rare la nivel global și controlează procesele de separare și prelucrare a acestora într-o măsură și mai mare. Aceste materiale sunt esențiale nu doar pentru semiconductori, ci și pentru motoare electrice, baterii, turbine, echipamente militare și electronice avansate. Chiar dacă extracția brută poate avea loc și în alte state, China domină etapele de procesare, care sunt costisitoare, poluante și tehnologice. Asta oferă Beijingului o pârghie geopolitică reală: nu poate produce cele mai avansate cipuri, dar poate perturba lanțurile globale prin controlul materiilor prime esențiale. De aceea, restricțiile chineze privind exportul unor metale sau materiale nu sunt gesturi comerciale, ci mesaje strategice.
Statele Unite, la rândul lor, controlează ceea ce poate fi numit „creierul” sistemului. Aproximativ jumătate din piața globală de design de cipuri este dominată de companii americane. Dar mai important decât procentele este tipul de control exercitat. SUA dețin arhitecturile de bază ale procesoarelor, software-ul de proiectare (EDA – electronic design automation), standardele industriale și o mare parte din brevetele critice. Fără acces la aceste instrumente, un cip modern nu poate fi proiectat eficient, indiferent unde este fabricat. În plus, multe dintre aceste tehnologii sunt supuse reglementărilor americane, ceea ce permite Washingtonului să influențeze indirect ce poate sau nu poate face un actor străin. Când SUA impun restricții, ele nu opresc doar un transport de echipamente, ci pot bloca întregul proces de proiectare și validare a unui cip.
Influența americană se manifestă și prin coordonarea aliaților. Accesul la echipamentele olandeze, la materialele japoneze și la software-ul de design este strâns corelat cu reglementările și alianțele geopolitice conduse de SUA. Astfel, puterea americană nu este una de producție brută, ci una de orchestrare a întregului sistem. Este o putere de rețea, nu de teritoriu.
Privită în ansamblu, această arhitectură explică de ce lumea este extrem de vulnerabilă. Nicio țară nu controlează totul, dar fiecare mare actor controlează ceva ce ceilalți nu pot înlocui rapid. Olanda controlează cheia tehnologică, Taiwanul produce cipurile critice, China controlează materiile prime esențiale, iar SUA controlează designul, standardele și regulile jocului. Această interdependență creează stabilitate doar atâta timp cât relațiile rămân gestionabile. În momentul în care tensiunile escaladează, semiconductorii nu mai sunt doar produse industriale, ci devin instrumente directe de presiune geopolitică.
De aceea, competiția pentru semiconductori nu este o modă sau un episod trecător. Este expresia unei lumi în care puterea nu se mai măsoară doar în armată sau economie, ci în capacitatea de a controla infrastructura tehnologică invizibilă pe care se sprijină întreaga civilizație modernă.
