Conflictul transnistrean a început imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, când Transnistria, cu sprijinul Rusiei, și-a declarat independența față de Republica Moldova. A fost, de fapt, o ultimă încercare a vechii Uniuni Sovietice de a-și păstra teritoriile unite, iar mai târziu, pentru tânăra Federație Rusă, conflictul a devenit un mijloc de a-și păstra zona de influență. De atunci, s-au făcut mai multe încercări de a găsi o soluție, dar fără un rezultat clar până acum.
Platforma principală de negocieri, așa-numitul format „5+2”, a fost creată în 2005 și include Chișinăul, Tiraspol, Rusia, Ucraina, OSCE, cu UE și SUA ca observatori. Cu toate acestea, discuțiile s-au blocat în chestiuni tehnice, cum ar fi circulația oamenilor și mărfurilor, iar problemele politice esențiale, cum ar fi statutul regiunii, au rămas nerezolvate. În 2024, negocierile sunt practic înghețate. Războiul din Ucraina a schimbat complet contextul regional, iar rolul Rusiei și al Ucrainei ca mediatori a devenit problematic. Rusia, în special, continuă să sprijine Tiraspolul militar, economic și politic. În prezent, în regiune sunt staționați aproximativ 1.500 de militari ruși, iar la Cobasna se află un depozit de 20.000 tone muniții învechite. Deși Rusia a promis la summiturile OSCE din 1999 și 2001 că își va retrage trupele până în 2002, nu a făcut acest lucru, demonstrând că nu are intenția de a renunța la influența sa în regiune.
În 2016, a fost lansat formatul informal „Berlin+”, menit să impulsioneze măsurile de încredere între Chișinău și Tiraspol. Acesta a adus câteva rezultate notabile: recunoașterea diplomelor din stânga Nistrului, reluarea legăturilor telefonice, accesul la terenuri agricole și regimul de înmatriculare a vehiculelor. Totuși, lipsa de voință politică a administrației de la Tiraspol și dezinteresul tot mai vizibil al Rusiei au dus la blocarea completă a formatului după 2019. Astăzi, procesul de negociere este practic suspendat. Chișinăul a renunțat oficial la folosirea termenului de „statut special” pentru regiune, iar autoritățile moldovene evită invocarea formatului „5+2”, considerându-l ineficient în condițiile actuale. Rusia continuă să mențină prezența militară în Transnistria, iar OSCE nu dispune de instrumentele necesare pentru a influența evoluția în mod real. OSCE, care conduce formatul de negocieri, este deseori criticată pentru lipsă de fermitate. Deși are un rol formal, nu reușește să contracareze blocajele impuse de Rusia sau de liderii de la Tiraspol. OSCE funcționează pe baza consensului, ceea ce înseamnă că orice decizie de la lansarea unei anchete până la prelungirea unui mandat poate fi blocată de un singur stat. Rusia a folosit constant această regulă în avantaj propriu: a închis misiunile OSCE în Georgia (2008) și Ucraina (2022), a împiedicat misiuni de observatori la frontiera sa și a restrâns semnificativ activitatea OSCE în Moldova, unde mandatul misiunii este prelungit doar pe perioade de șase luni. Prelungirea este condiționată de așa-zisul „progres” în negocierile din formatul 5+2, asupra căruia Moscova exercită control indirect. Această abordare reflectă o formă de control politic exercitată asupra OSCE, prin care Rusia limitează capacitatea organizației de a interveni eficient în regiuni sensibile. În perioada 2022–2025, procesul de negociere privind reglementarea conflictului transnistrean a intrat într-un blocaj profund. Războiul din Ucraina a schimbat radical contextul regional, iar relațiile dintre actorii implicați în formatul de negocieri „5+2” s-au deteriorat semnificativ. Moscova a continuat să impună condiția ca retragerea trupelor sale din regiune să fie posibilă doar după negocierea unui „statut special” pentru Transnistria – o formulare menită nu să faciliteze pacea, ci să asigure controlul permanent al Rusiei asupra Tiraspolului .OSCE, deși prezentă în procesul de reglementare, a rămas blocată în acest cadru impus de Moscova, acceptând tratarea Rusiei ca mediator, deși aceasta este parte direct implicată în conflict. Funcționând pe baza consensului și sub presiunea dreptului de veto al Federației Ruse, OSCE și-a pierdut în mare parte capacitatea de a acționa eficient sau imparțial în regiune.
Organizația Națiunilor Unite consideră Transnistria parte a Republicii Moldova. Niciun stat membru al ONU, inclusiv Rusia, nu recunoaște independența regiunii. Deși ONU nu face parte din formatul de negocieri „5+2”, a transmis poziții clare în sprijinul integrității teritoriale a Moldovei. În 22 iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care cere retragerea completă și necondiționată a trupelor ruse din Moldova, inclusiv din Transnistria. 64 de țări au votat pentru, 83 s-au abținut, iar 15 au fost împotrivă. Documentul condamnă prezența militară rusă neautorizată și reamintește angajamentele nerespectate ale Moscovei.Consiliul de Securitate al ONU nu s-a implicat activ în acest conflict, mai ales din cauza dreptului de veto al Rusiei. Orice tentativă de a adopta o poziție mai fermă ar fi fost blocată de Moscova, care este parte direct implicată în conflict.
În ultimii ani, Uniunea Europeană a devenit un actor tot mai relevant în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, chiar dacă, formal, rămâne observator în cadrul formatului de negocieri „5+2”. UE a început să joace un rol economic și administrativ tot mai important. Principalul instrument de influență al Uniunii Europene este integrarea economică progresivă a regiunii transnistrene. Din 2016, companiile din stânga Nistrului pot exporta în UE doar dacă sunt înregistrate oficial la Chișinău, în conformitate cu Acordul de Liber Schimb (DCFTA). Astfel, UE a condiționat accesul regiunii la piața europeană de cooperarea cu autoritățile moldovene, fără a recunoaște instituțiile separatiste. În 2024, 83% din exporturile regiunii transnistrene și 54% din importurile acesteia s-au realizat cu țările Uniunii Europene. Pe lângă dimensiunea comercială, UE sprijină Moldova prin proiecte de dezvoltare regională, reformă instituțională și control vamal, în special prin Misiunea EUBAM, care monitorizează segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Toate aceste acțiuni consolidează autoritatea administrativă a statului moldovean asupra regiunii. În ianuarie 2025, în contextul sistării livrărilor de gaze de către Gazprom, Uniunea Europeană a alocat 30 de milioane de euro pentru a susține furnizarea de energie către populația din stânga Nistrului. Această intervenție a prevenit o criză umanitară majoră și a demonstrat capacitatea Bruxelles-ului de a acționa rapid și eficient. În prezent, UE pregătește un nou pachet de sprijin, condiționat de măsuri concrete din partea Tiraspolului, marcând un posibil pas înainte în procesul de reintegrare. Pe fundalul invaziei ruse în Ucraina și al procesului de aderare a Moldovei la Uniunea Europeană, Bruxelles-ul are șansa de a deveni principalul motor al reintegrării pașnice a Transnistriei. Aderarea Moldovei va forța o apropiere a regiunii separatiste de normele și instituțiile UE, fie direct prin beneficii economice, fie indirect prin presiuni interne și externe. În lipsa unei soluții politice rapide, strategia UE rămâne una de integrare funcțională, treptată, dar profundă.
Statele Unite ale Americii au susținut constant suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova, implicându-se în reglementarea conflictului transnistrean prin participarea în formatul de negocieri „5+2” ca observator și prin sprijin diplomatic activ. În paralel, SUA au oferit asistență tehnică și financiară pentru consolidarea instituțiilor moldovenești, securizarea frontierelor și combaterea influenței ruse în regiune. După 2022, în contextul invaziei ruse în Ucraina, Washingtonul și-a intensificat eforturile de a sprijini Chișinăul și a încurajat cooperarea regională cu Uniunea Europeană și Ucraina ca mijloc de presiune asupra regimului de la Tiraspol și de creare a unui nou cadru favorabil reintegrării.
Implicarea Ucrainei în reglementarea conflictului transnistrean a fost marcată de o combinație de angajamente oficiale și interese strategice proprii. Deși a participat ca mediator în formatul „5+2” și a susținut integritatea teritorială a Republicii Moldova, Ucraina a avut perioade în care a urmărit obiective proprii, inclusiv menținerea unei influențe asupra regiunii transnistrene. În special după 2014, relațiile s-au complicat, iar Ucraina a luat măsuri pentru a-și securiza frontiera cu Transnistria și a preveni utilizarea acesteia ca punct de sprijin pentru acțiuni destabilizatoare. Totuși, în anumite momente, Ucraina a fost reticentă în a oferi Chișinăului control deplin asupra punctelor vamale de pe segmentul transnistrean, reflectând o abordare precaută în raport cu propriile relații cu Rusia și cu dinamica regională.
